Trei Surori – Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov

Așa cum ne-a obișnuit Radu Afrim, fiecare spectacol al său este un univers în sine: vizual, auditiv, motric, spiritual. Extrem de personal și sincer, nu are cum să nu te atingă. Ca toate spectacolele lui, și Trei Surori are o poezie aparte, este dens în simboluri și referințe, cu o voluptate a vizualului îmbinată cu un univers sonor care te transportă într-o stare de visare. Visare afrimiană, melancolică, dulce-amăruie. Irina Moscu a imaginat și de această dată o scenografie bogată vizual, versatilă și sugestivă.

Foto: TNB

Drama personajelor este una profund umană: dorul de ducă, visele, speranțele, temerile, angoasele, ratările lor pot fi la fel de bine ale tale. Pe lângă replicile rostite avem și fluxul de gânduri al personajelor; subconștientul adus la lumină dă noi dimensiuni firului epic. Te regăsești în gândurile lor. Afrim inserează printre gândurile personajelor și în discursurile acestora și mesaje socio-politice și ecologiste, extrem de actuale.

Să nu credeți că veți vedea Cehov pe scenă. Veți vedea Afrim și creativitatea lui extraordinară construind pe scheletul sumar al piesei lui Cehov un fel de hibrid trecut-prezent-viitor: cele 3 surori sunt expate, locuind într-un oraș de provincie din România uitat de lume, într-o casă care ne duce cu gândul către anii ‘70 (sugerați și prin costume), dar, paradoxal, de un minimalism modern. 

Olga (Natalia Călin) este sora cea mare, o profesoară de rusă blazată, resemnată, care visează la trecut și își îneacă amarul și gândurile în sticla de votcă. Natalia Călin are umor, carisma sa imprimă personajului exact acea notă care ți-o face dragă și te face să aștepți să apară pe scenă. Mașa este sora mijlocie, captivă într-un mariaj nefericit cu Kulâghin (Florin Călbăjos), frustrată, disperată după iubire se aruncă fără regrete sau remușcări în brațele însuratului Verșinin (Emilian Oprea). Raluca Aprodu este senzuală, felină, are chimie bună cu Emilian Oprea care creează un Verșinin credibil: un Don Juan înșelător, incapabil să ia decizia de a-și părăsi soția (Irina Movilă) pe care nu o iubește. Flavia Giurgiu aduce Irinei, sora cea mică, o gingășie și o bucurie copilăroasă care o individualizează și te face să o îndrăgești. Irina dansează prin viață, încă nu și-a pierdut visele și speranțele. Flavia Giurgiu are o mobilitate și o expresivitate corporală extraordinară, mișcările ei curg într-un rol destul de solicitant fizic. Contrapunctul și perechea Irinei este Tuzenbach-ul lui István Téglás (nu putea fi altul care să o egaleze în mobilitate și expresivitate fizică pe Flavia Giurgiu), un bărbat măcinat între iubire și datorie. Singurul frate al surorilor Prozorov, Andrei, este o existență ratată, chinuită (Marius Manole e chinuit și la propriu și la figurat), clovnul vesel care plânge pe dinăuntru. Caută disperat fericirea în mariajul cu Natașa (Ada Galeș), încercând să fie un tată cât mai bun pentru Bobi k68 (Ciprian Nicula), copilul Natașei, o prezență ciudată, în costum de cosmonaut. Monologul lui Andrei de la final, către bebelușul nou-născut, mi-a cam rupt inima.

Spectacolele lui Radu Afrim se trăiesc cu toate simțurile, adresează atât creierul, cât și inima. Trei Surori este un spectacol must-see, o experiență în sine care trebuie trăită. O radiografie a societății de azi: bolnavă de gânduri, melancolică după trecut, tânjind după vremea “când era bine”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.