Padurea Spanzuratilor @ TNB

E foarte greu sa mai scrii ceva despre spectacolul Padurea Spanzuratilor de la TNB dupa ce a curs deja atata cerneala pe acest subiect. Elogiile curg, si pe buna dreptate: este un spectacol-simbol care nu te lasa indiferent.

Afrim monteaza clasicul Rebreanu pe scena Salii Mari, iar montarea in sine e un pariu cu el insusi: e prima oara cand i se da pe mana Sala Mare, iar clasicii literaturii romane nu cred ca sunt in varful listei sale de texte de pus in scena. Ca intotdeauna, i-a iesit ceva extraordinar, o imbinare fericita a clasicului cu stilul lui unic (si destul de flamboaiant). Nu l-a pierdut pe Rebreanu pe drum, a pastrat scriitura lui, ca o coloana vertebrala care sustine spectacolul, si a adaugat pe aceasta mesajele pe care a vrut sa le transmita ( paralela amara cu prezentul, emanciparea femeilor, imaginile din 10 august, cainii spanzurati sau valizele cu chipurile martirilor care au facut parte din rezistenta din munti).  

Sala Mare s-a umplut de oameni frematand. Fie din curiozitate, fie pt ca e trendy sa fii la Padurea Spanzuratilor si sa faci story pe instagram, lumea se bate pe bilete. Tineri si batrani, deopotriva.

Teodora Purja seteaza atmosfera si te poarta undeva in trecut cu doina ei de jale. O batrana simpla, pierduta parca pe scena salii mari, al carei glas iti misca sufletul si iti poarta gandul peste timp si spatiu, ca o intoarcere la radacini.

Scenografia (Cosmin Florea), light design-ul (Mircea Mitroi), video mapping-ul (Andrei Cozlac) si universul sonor (Radu Afrim) compun o bijuterie vizuala si auditiva, si creeaza o stare de visare suprarealista, mesajul nu vine doar pe calea cuvantului. Coregrafia (Andreea Gavriliu) soldatilor este o pictura in miscare, perfect armonizata si coordonata.

Foto: Adi Bulboaca.

Alexandru Potocean nu a fost Apostolul pe care mi-l imaginam eu din carte, ci mai degraba versiunea lui proprie si autentica, un Bologa calculat si rece, dar care iti creste treptat in inima. Atunci cand e martor la spanzurarea lui Svoboda (la condamnarea caruia a participat si el) siguranta lui incepe sa se clatine. Da cu Constiinta sa de pamant. La propriu. Atunci cand afla ca trebuie sa mearga sa lupte pe frontul romanesc totul se naruie, haosul ia locul ordinii impuse in sufletul sau. Potocean conduce rolul cu o mana ferma si sigura; are o luciditate aproape dura, pe care o indulceste Constiinta sa.

Constiinta (ca personaj nou introdus de Afrim) este liantul celor 2 lumi: prezentul si trecutul. Martor al ambelor. Contrapunctul lui Potocean, Marius Manole aduce doza de blandete si emotie si il nuanteaza pe Bologa.

Otto Klapka (Richard Bovnoczki) este o combinatie de servilism si lasitate, un impiedicat cu intentii bune. Nu-l poti uri pentru atitudinea sa, tot ce isi doreste e sa se intoarca viu la familia sa, chiar daca asta presupune sa se tarasca prin razboi asemenea unui gandac.

Generalul Karg (Istvan Teglas, pe care aproape nici nu il recunosti, cu glas schimbat si contorsionat sub haina militareasca) este un personaj monstruos: un pitic fara cap care taraste dupa el un candelabru imens. O ironie la adresa Imperiului Austro-Ungar, “luminatia sa”, capul armatei fara cap. Tot Teglas este si Varga, prietenul lui Bologa care il aresteaza pe acesta cand incearca sa dezerteze. Istvan reuseste sa il individualizeze destul de bine in putinul timp scenic alocat (mi-ar fi placut sa vad mai degraba scena ofiterilor la popota, dupa spanzurarea lui Svoboda, decat scena cu cainii spanzurati).

M-a emotionat foarte tare momentul soldatului (Emilian Marnea) care scrie celor de acasa de pe patul de spital. E sfasietor si reda drama tuturor soldatilor ajunsi intr-o lupta absurda (“Noi nu am vrut sa mergem la razboi”), pe care nu o inteleg si care a schimbat fata intregii lumi.

Tot la capitolul emotie se incadreaza si Natalia Calin, in rolul mamei lui Bologa: este expresiva, emana emotie si duiosie, cu dragostea sa de mama si intelepciunea asezata a omului simplu de la tara.

Trecutul alterneaza cu prezentul, intr-un schimb dureros al mentalitatilor si valorilor. 100 de ani au trecut si nu poti sa nu te intrebi: acei oameni au murit oare degeaba? Cum de ne-am pierdut pe parcurs? Nu avem oare o datorie fata de acei oameni care au luptat? Intr-un mod destul de ironic, ca o ilustrare in viu a ce era pe scena (sirul de tineri cu ochii in telefoanele mobile, orbi la ce se intampla in jurul lor): si in jurul nostru, in timpul spectacolului, am vazut destui cu ochii in telefon, verificandu-si ecranele aproape compulsiv la cateva minute (si care la final aplaudau frenetic, ca pentru a compensa lipsa lor de atentie).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.